Localitatea Pestis - historia

Report
Liceul Teoretic “Aurel Lazăr”,Oradea
LOCALITATEA PEȘTIȘ - MATRICEA
FAMILIALĂ A PROF. IACOB LAZĂR
Cuprins
I. ISTORICUL LOCALITĂŢII
II. ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI CULTURA
III. ROLUL PROFESORULUI LAZĂR IACOB
IV. CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
 ANEXE
Tema abordată nu este una întâmplătoare.
Premisele de la care am pornit demararea
acestui studiu au avut ca principal suport faptul
că localitatea Peştiş este o localitate cu
încărcătură istorică. Semnificaţia este una
dublă. Pe de o parte este vorba de prof. Lazăr
Iacob, născut şi crescut pe meleagurile acestei
localităţi, iar pe de altă parte, semnificaţia este
una religioasă, strâns legată de lăcaşul de cult
al comunităţii.
Metodele de cercetare abordate au fost studiul
arhivistic - Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor,
istorie orală-relatări ale angajaţilor Primăriei Peştiş şi Aleşd
şi preotul satului, cercetare pe teren pentru a identifica
cele mai importante mărturii istorice ale comunei, studierea
documentelor vremii dar şi a celor contemporane care fac
referire la subiectul în discuţie- „Gazeta de Vest” şi
Monografia localităţii Peştiş.
Satul Peştiş este aşezat la
poalele munţilor Plopiş, la 3 km
de Aleşd, pe şoseaua care duce
de la Aleşd la Pădurea Neagră.
Peştiş apare pentru prima
dată în documente în
1302 sub denumirea de
Pestus. În 1406 este
pomenit în documente ca
Possesio Walachis
Barathpestese si Possesio
Walakalis
Kelemenkenezpeste, dar şi
Alsápestes ( Peştişul de
Jos) şi Felsöpestes
(Pestişul de Jos) . Tot în
1406 apare şi aşezarea
Possesio Walachalis
Solzomtew (Piatra
Şoimului).
În 1552 Peştişul de Jos avea două
porţi, iar Peştişul de Sus trei porţi, toate
ale familiei Dragffi. În 1599 Peştişul de
Jos, Peştişul de Sus şi Piatra Şoimului
aveau 12 case, proprietatea lui Ştefan
Bocskai.
În 1604, Peştişul de Jos avea o casă,
iar Peştişul de Sus trei case, ambele aşezări
fiind tot proprietatea lui Stefan Bocskai.
În 1614 toate cele trei aşezări roite din
fostul Pestus (Peştişul de Jos, Peştişul
de Sus şi Piatra Şoimului)erau proprietatea
lui Mihai Imreffi şi a soţiei sale Elisabeta
Zolzormi de Albiş. Spre sfârşitul secolului
al XVII-lea aşezările din fostul Pestus
se vor contopi într-o singură aşezare
numită Peştişul de Piatra Şoimului. Între
1660-1692, Peştiş face parte din
Sângeacul de Aleşd.
Peştişul aparţinea în 1713 Fiscului Regal şi cuprindea
25 de familii de iobagi, în 1719 aparţinea lui George Banffi
şi avea 25 de familii de iobagi cu 8 fraţi şi fii peste 16 ani,
iar la mijlocul secolului avea 8,25 sesii, 26 de familii de iobagi
si 8 fraţi şi fii peste 16 ani. A aparţinut tot de domeniul cameral
al fiscului ( ASO, Fond Prefectura jud. Bihor, inv. 41, dosar
160/a). La conscrierea Domeniului Cameral Aleşd din
1779 se specifică faptul că Peştişul are 8 sesii întregi şi
1/4; 47 familii de iobagi, 71 jeleri cu casă şi un jeler fără
casă. În acea perioadă în Peştiş existau o cârciumă
domenială, pământ alodial neproductiv, vie alodială, cazan
de fiert ţuică şi patru mori.
În raza acestei aşezări, în partea de vest, în munţii Plopişul pe Valea Şoimului, aproape de
hotarul cu Lugaşul de Sus, s-a construit în a doua jumătate a secolului al XIII-lea cetatea
Piatra Şoimului, numită impropriu de unii Cetatea Şinteu.
Cu privire la Peştiş, un document din 1406 vorbeşte de o parte a satului în fruntea căruia se afla un cneaz local.
E vorba despre Kelemenkenezpestese (Peştişul cneazului Clemente). În timpul existenţei Paşalâcului de Oradea
(1660-1692), cetatea a fost reşedinţă de sangeac. Cetatea a fost dărâmată în 1711 din ordinul autorităţilor habsburgice.
Ce a mai rămas din cetate se află într-o stare jalnică. Trecerea anilor şi nepăsarea oamenilor şi-au spus cuvântul.
Se greşeşte cu Peştiş pentru că în 1715, Ascadi ne arată că aşezarea era locuită de etnici unguri,
deşi se ştie ca încă din 1406 în documente apare ca “possessio walachalis“. Susţinem această părere cu nume
de iobagi din 1712 şi 1713: Gabriel Boksa (Bocşe), Iohanes Ioan, Georg Atvin (Achim), Gabr. Boza,
Laur. Somlyan, John. Markuli (Marcu), Monyas(Monea), John.Felyke(Feica), Gab. Albul, Koszta(Costea,
adică Constantin) Hegedus, Simo (Simion) Kracson (Crăciun), Demeter (Dumitru) Hiricz (Hirit),
John Kaposa (Căpuşa), Georg. Koszta, Theod. Varcsalan ( Vârcelean), Theod. Oppris etc.
Greşeala este nu numai la etnia locuitorilor, ci şi la numărul familiilor. În 1715 Acsadi afirmă
că în Peşti existau 7 familii de libertini, în timp ce în conscrierea comitatului se spun că existau
în 1713- 25 de familii. Este imposibil ca în doi ani să moară sau să “evadeze“ peste 2/3 din populaţie.
Să ne referim şi la anul 1720. Pentru acest an Acsadi susţine existenţa a 8 familii de libertini
(5 români şi 3 unguri). După Acsadi anul 1720 este anul apariţiei în istorie, la Peştiş, a românilor.
În secolul al XIX-lea populaţia creşte relativ constant(de 1,8 ori) de la circa 2900 locuitori la
începutul secolului, la 5200 de locuitori la sfârşitul secolului, în 1900. Totodată convingerile
religioase ale oamenilor din sat erau diferite, predominând însă romano-catolicii şi ordocşii.
În secolul XX, Peştiş era alături de Aleşd şi Tinăud în raza notariatului cercual Aleşd.
Procentul ne-maghiarilor era 64,1%. Să ne folosim de părerea unei publicaţii de limbă
maghiară din acele timpuri despre sistemul electoral: ”Sistemul electoral este în mod
artificial complicat în aşa fel încât districtele locuite de români trimit mult mai puţini deputaţi
decât cele locuite de maghiari. Orăşelele ungureşti aleg un evine, un deputat la 5000 de
electori români. Nedreptatea este evidentă!...Mai e de luat în seamă că în districtele locuite
de naţionalităţi se găseşte o întreagă armată de funcţionari, care, în numele Statului
ungar, administrează populaţia într-o manieră demnă de un paşă turc”. Am încheiat citatul,
fără a spune altceva decât că totul e foarte clar ( Magyar Allam din 22 iulie 1891).
Fraţii Iocob (Ioan, Salvator, Romul şi Sabina) deţineau
înainte de reforma agrară 10084 iugăre şi 821 stânjeni la
Aleşd, Peştiş şi Tinăud. Prin reforma agrară au fost
expropiate 3571 iugăre şi 1140 de stânjeni în favoarea
celor fară pământ sau cu pământ puţin, indiferent de etnia
căreia au aparţinut ( români, maghiari şi slovaci).
În 1936 se dezvoltă producţia de fabrică. Fabrica de cherestea din Peştiş, S.A. de exploatare a
pădurii din Aleşd şi Fabrica de articole de sticlărie Pădurea Neagră. În Peştiş şi Tinăud, partidele
de opoziţie, în mod deosebit P.N.Ţ., au obţinut în noiembrie 1946 marea majoritate a voturilor, deşi
prin înşelăciune B.P.D. a ieşit căştigător. Promisiunile făcute în timpul alegerilor au fost uitate, iar
sărăcia dăinuia. În anii dinaintea de reforma învăţământului exista şi în Peştiş o şcoală cu predare
în limba română. Reforma Învăţământului din august 1948, reduce durata de şcolarizare de la 7 la
4 ani, împarte anul şcolar în pătrare, schimbă sistemul de notare a elevilor cu cel sovietic(note de la
1 la 5) şi introduce folosirea manualelor.
După înfăptuirea Marii Uniri din 1918, Peştişul cunoaşte o dezvoltare benefică. Conform tradiţiei,
în fiecare joi era zi de târg, la care se adaugă bâlciurile, de două ori pe an, cu o durată de 2-3 zile.
În preajma reformei agrare din 1921, satul Peştiş ocupa o suprafaţă de 11.548 iugăre, cu o populaţie de
2692 locuitori. Iacob Ioan era stăpânul de pământ al satului, având aici întinse moşii, pe care le-a
cumpărat în anii primului război mondial. Datorită crizei economice dintre anii 1929-1933, şi mai ales,
datorită punerii în aplicare a Dictatului de la Viena din 30 august 1940, s-au adus mari prejudicii
rânduielilor agrare începute la 1921.
Existenţa şcolii din Peştiş este
atestată documentar în anul
1860. În documentele vremii se
arată că în anul 1871 se
construieşte localul special
pentru şcoală, învăţător fiind Ioan
Fâşie. În anul şcolar 1876/1877,
copiii cu vârste între 6-12 ani
erau prea puţin preocupaţi de
şcoală. La examenele de sfârşit
de an s-au prezentat 22 de elevi
din 68. Obiectele de învăţământ
care se studiau atunci au fost:
Catehirizare şi Biblia, Citire şi
scriere românească, Socoata de
restu şi cifre, Agricultura şi
grădinăritul, Drepturile şi
îndatoririle cetăţenilor, Cântul
bisericesc şi naţional, Citirea şi
scrierea ungurească.
Între anii 1914-1918, cursurile şcolii au
fost întrerupte din cauză că învăţătorul
Gheorghe Popovici a plecat voluntar
pe front, preotul Gavril Iacob era în
incapacitate de activitate, iar fostul
învăţător solicita un salariu prea mare
pentru posibilităţile parohiei din Peştiş.
În secolul al XVIII –lea principala
ocupaţie a locuitorilor din Peştiş era
agricultura , adică cultivarea
cerealelor, viticultura, pomicultura şi
creşterea animalelor. În 1746, se arată
în documente, s-a generalizat
cultivarea porumbului şi a început
cultivarea florii soarelui. Din 1778 se
menţionează cultivarea cartofului. Se
realizează importante venituri din
meşteşuguri . În 1753 se realizează
un venit de 10 florini din meşteşuguri,
din cazane de fiert ţuică 16 florini şi
din morărit 20 de câble venit anual.
Î
NC
V U
ĂL
ŢT
şi
Ă
U
M
R
Ă
Ă
N
T
iserica
Existenţa lăcaşurilor sfinte
Prezenţa în secolul al XVII-lea a foştilor domnitori români
ortodoxe, a mănăstirilor în
Gavrilaş Movilă, Constantin Şerban şî Gheorghe Ştefan,
primul rând, până în
mazilaţi de turci, ca stăpâni ai domeniului cetăţii Piatra
secolul al XIII-lea, este o
realitate istorică, întrucât Şoimului a avut un rol important în conservarea ortodoxiei pe
aceste meleaguri. Preocuparea acestora de organizarea
estimările sunt foarte
bisericească se explică prin existenţa la Peştiş a unui
generoase, afirmându-se
protopopiat ortodox. Viaţa spirituală a comitatului bihorean
că ar fi fost aproximativ
este oglindită pentru prima dată în vizitaţia canonică din anul
600, din care 400
1725, întreprinsă de către Paul Laszló, arhidiaconul grecoidentificate.
catolic al românilor din diaceza de la Oradea.
Rezultatul unor asemenea preocupări ctitoreşti este şi
biserica din lemn din Peştiş cu hramul Buna Vestire,
care se înalţă pe o colină în mijlocul satului.Momentul
edificării bisericii nu se cunoaşte cu exactitate, forma
actuală fiind probabil o refacere a bisericii vechi, ce a
avut loc în anul 1797 aşa cum este menţionat şi în
inscripţia de pe portal. Modificări importante i-au fost
aduse şi în anul 1862 când turnul este refăcut şi a fost
adaugată prispa ce înconjoară biserica. În 1922
biserica este din nou reparată.
Portalul intrării în pronaos conţine
inscripţii în limba română şi în limba
latină, cu caractere chirilice şi latine,
inscripţii ce amintesc de momentul
edificării bisericii. O primă inscripţie, în
limba română scrisă cu caractere chirilice,
din păcate păstrată parţial aminteşte de
meşterii care au ridicat biserica: "Această
sfântă biserică s-a făcut în anul 1797 şi au
lucrat meşterii Bocse Mihaiu...", o a doua
inscripţie scrisă cu litere şi cifre arabe
indică persoana ce ocupa postul de
asesor consistorial la momentul edificării
bisericii: "Poinar Miklos assessor
consistorialis 1797". O ultimă inscripţie, în
limba latină indică faptul că în 1797 a avut
loc doar o renovare a bisericii: "Hoc
templum ren(o)vatum est in anno 1797".
Pe o Evanghelie tipărită la
Sibiu în anul 1806 scrie:
“S-a renovat sfânta biserică
în anul 1797, fiind preot
Nicolae Poinar, asesor
consistorial. După aceea s-a
zugrăvit în anul 1810. S-a
zidit din nou în anul 1862. Saun renovat în anul 1921”.
Inscripţie în latină
Interiorul
bisericii
Turnul bisericii
Caracter neprihănit care ne face cinste tuturor, dl. Lazăr Iacob poate fi
pus oriunde la locul de cinste căci pretutindeni este vrednic
(1934,PSS Andrei Crişanul)
Profesorul
Lazăr Iacob
Prin tematica abordată în cursurile sale cu caracter
creştin, este un european.
Delegat la Adunarea Naţională de la Alba Iulia din anul 1918.
Date bibliografice
Iacob Lazăr s-a născut în data de 28 martie 1884, în localitatea
Peştiş, judeţul Bihor
Fost doctor în teologie.
Profesor de Drept bisericesc la Academia Teologică
ortodoxă din Arad (1908-1922), la Facultatea de Drept Oradea
(1921-1934), Facultatea de Drept din Cluj (1934-1938), ulterior la
Bucureşti.
Membru în Consiliul Eparhial şi Adunarea
Eparhială din Oradea şi în Congresul Mitropoliei
Sibiu.
Fost deputat, senator şi preşedinte
al Casei Naţionale din Bihor.
Director al Căminului Studenţilor în
Drept din Oradea în perioada 1927-1934.
Membru al Reuniunii Femeilor Române din
Oradea şi al Asociaţiei Naţionale Române a
Muncitorilor din Oradea
Decan al Facultăţii de Drept din Oradea în
intervalul 1925-1927.
În anul 1921 a primit Coroana României în grad de ofiţer (ulterior,
comandor), pentru ca în anul 1930 să primească Steaua României
în grad de ofiţer.
Printre volumele
publicate de prof.univ. dr
.Lazăr Iacob se numără:
Cultul catolic în
România (1933);
Natura juridică a patronatului
suprem si drepturile suverane ale
statului român,Cluj(1938)
Biserica dominantă
şi egala
îndreptăţire a
cultelor (1936);
Politica scaunului
papal. Capitol
introductiv la
istoria
concordatelor
postbelice (1936);
Decanul
Lazăr Iacob
• În calitate de decan al Academiei de Drept de la Oradea, Lazăr Iacob
a fost permanent preocupat de buna desfăşurare a activităţii
instituţiei pe care o reprezenta, atât din punct de vedere
administrativ cât şi didactic şi pedagogic.
• Ca toţi decanii Facultăţii de Drept de la Oradea şi Lazăr Iacob a avut
relaţii foarte bune cu autorităţile locale participând personal sau prin
reprezentanţi la toate activităţile organizate de acestea.
Profesorul Lazăr Iacob şi
Casa Naţională
•
Prin adresa nr. 35/12 mai 1933, adresă semnată de Nicolae Zigre, preşedinte
de onoare al acestei instituţii şi de secretarul Ganea că, Adunarea generală a
Casei naţionale a judeţului Bihor l-a ales preşedinte pe o perioadă de 3 ani. În
această calitate, prof. Lazăr Iacob a participat la toate acţiunile cu caracter
social, cultural şi naţional care s-au organizat în Oradea şi judeţul Bihor sub
egida Casei Naţionale.
•
Sub editura Casei Naţionale a judeţului Bihor va fi publicat Bihorul - strajă la
hotare care insera jertfele de sânge ale bihorenilor bazate pe un material
documentar adunat la întrunirile antirevizioniste din datele de 27 noiembrie
1932 şi 28 noiembrie 1933 .
S-a implicat în :
•
•
•
•
•
•
Întărirea sentimentelor naţionale;
Dezvoltarea unităţii şi a culturii
naţionale;
Cimentarea legăturilor sufleteşti şi
de solidaritate naţională între
populaţia urbană şi cea rurală;
Întreţinerea relaţiilor sociale între
membri;
Înfiinţarea unei biblioteci pentru
luminarea minţii şi cultivarea
sufletului românesc;
Constituirea unei săli de lecură;
•
•
•
•
•
Organizarea de şezători culturale,
literare, conferinţe publice, audiţii
muzicale;
Expoziţii agricole şi naţionale;
Excursii;
Stabilirea de relaţii cu alte
societăţi culturale şi naţionale;
Ocrotirea vieţii economice în judeţ.
Până la 7 octombrie 1934, a condus Liga Antirevizionistă – filiala
Oradea care va funcţiona în cadrul Casei Naţionale.
REGISTRU DE PREZENŢĂ-DREPT BISERICESC, ANUL II
Membru în Senatul Universităţii din Bucureşti începând cu anul 1932
1921
Distincţia
Coroana
României
1908
începe
activitatea
didactică
BIBLIOGRAFIE
I.DOCUMENTE ARHIVISTICE
1.1. Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor:
a. Fond Academia de Drept din Oradea
b. Fond Episcopia Ortodoxă din Oradea
1.2.Arhivele Naţionale- Direcţia J.udeţeanăCluj
a. Fond Universitatea Regele Ferdinand I- Academia de Drept din Oradea
II. PRESĂ/PERIODICE
2.1. Anuarele Universităţii Regele Ferdinand I din Cluj pe anii 1933-1934, 1934-1935,
1935-1936, 1936-1937, 1937-1938, Institutul de Arte Grafice „Ardealul” şi Tipografia
„Cartea Românească”, Cluj
2.2. Suflet românesc (Oradea)-fost „Flori de crâng”, an I, 1934
2.3. Gazeta de Vest (Oradea), anii 1933 şi 1934
III. LUCRĂRI GENERALE
3.1 Gabriel Vâlceanu, Monografia Orasului Aleşd , Editura Tradiţie, Bucureşti, 2000
IV. LUCRĂRI SPECIALE
4.1.Degău Ioan, Apan Adrian, Peştiş – O vatră de istorie, cultură şi civilizaţie
românească, din Bihor, Societatea cultural-ştiinţifică ADSUMUS, Oradea 2007
În concluzie acest proiect ne-a
deschis noi orizonturi cu referire la
trecutul satului românesc şi totodată
asupra personalităţilor culturale şi a
contribuţiilor aduse în această
perioadă în vederea dezvoltării
politice, religioase şi economice.

similar documents