ls - zota.ase.ro

Report
Sisteme de operare
Curs 4
Caracteristicile unui SO modern
Comenzi de bază Unix/Linux
• cd (change directory) – comandă folosită pentru
a naviga prin sistemul de fişiere
• cd ..
• cd
• cd ~
• cd $HOME
• cd /etc/opt
Comenzi de bază Unix/Linux
• pwd (print working directory) – comandă folosită
pentru afişarea directorului curent de lucru
• ls (list) – comandă folosită pentru listarea conţinutului
unui director
• ls
• ls -ls
• ls -la
• ls -R
• ls –lR > lista.txt
Comenzi de bază Unix/Linux
• mv (move) – comandă folosită pentru
redenumirea unui fişier
• mv file1 file2
• mv file1 dir1
• cp (copy) – comandă folosită pentru copierea
unui fişier
• cp file1 file2
Comenzi de bază Unix/Linux
• rm (remove) – comandă folosită pentru ? unui
fişier
• rm file2
• rmdir (remove directory) – comandă folosită
pentru ? unui director, dacă acesta este gol
• rmdir dir_gol
• rm –r dir_care_nu_este_gol
Test 1
•
•
•
•
ls –l | pause
cat files > pause
cat files | more
ls –l | more
Care dintre următoarele comenzi va face listarea conţinutului directorului
curent ecran cu ecran ?
Test 2
•
•
•
•
-w
-i
-r
-F
Dacă dorim să copiem sau să mutăm un fişier în altă locaţie şi să fim
avertizaţi pentru a nu şterge accidental un fişier existent, ce opţiune
trebuie să folosim ?
Test 3
•
•
•
•
copy test /dir3
cp test ../dir3
copy test ../dir3
cp /notes dir3
Directorul curent este /home/stud1/dir2. Dacă dorim să copiem
fişierul test din directorul curent în directorul dir3, ce comandă putem
utiliza ?
Test 4
•
•
•
•
whoisloggedon | sort
who |sort
whois | sort
id | sort
Pentru a vedea cine este conectat la sistem, iar rezultatul să fie sortat
după user id, ce comandă putem folosi ?
Test 5
•
•
•
•
chmod 742 fisier
chmod 754 fisier
chmod 764 fisier
chmod 731 fisier
Care dintre comenzile anterioare va acorda drept de citire, scriere,
execuţie pentru utilizator, drept de citire şi scriere pentru grup şi drept
de citire pentru ceilalţi ?
Test 6
•
•
•
•
chmod g+x fisier
chmod u-e fisier
chmod g+e fisier
chmod o+x fisier
Care dintre comenzile anterioare va acorda permisiune de execuţie
pentru grup ?
Caractere de control în UNIX
•
•
Aşa numitele caractere de control sunt utilizate pentru a îndeplini anumite funcţii, precum
oprirea sau continuarea afişării pe ecran, terminarea execuţiei unui program, etc.
Majoritatea tastaturilor de PC au două taste de control (inscripţionate cu Ctrl), în stânga jos,
respectiv dreapta jos. Atunci când este afişată pe ecran, tasta Ctrl este reprezentată de
semnul ^
Exemple de caractere de control:
-Ctrl-s – opreşte afişarea textului pe ecran
-Ctrl-q – reia afişarea textului pe ecran (oprită cu Ctrl-s)
-Ctrl-c – întrerupe activitatea curentă şi se foloseşte de regulă pentru a opri procese sau afişări
pe ecran.
-Ctrl-d – semnifică sfârşitul fişierului sau ieşire, fiind utilizat pentru a ieşi din unele utilitare
Unix, ieşirea unei ferestre terminal sau pentru logout.
-Ctrl-u – şterge întreaga linie de comandă, fiind o modalitate rapidă de a şterge o linie de
comandă pe care ne-am decis să nu o mai executăm.
-Ctrl-w – şterge ultimul cuvânt introdus la linia de comandă
-Ctrl-h – şterge ultimul caracter introdus la linia de comandă, fiind folosit atunci când tasta
<BACKSPACE> nu funcţionează
Determinarea tipului de fişier
• Comanda file
Sintaxa generală:
file nume_fisier
Rezultatul comenzii anterioare poate fi: text,
executabil, date.
-bash-3.00$ file I*
ICR.pdf:
Adobe Portable Document Format (PDF)
v1.4
Afişarea conţinutului unui fişier ASCII (text)
• Comanda cat
Sintaxa generală:
cat nume_fisier
• Comanda more
Sintaxa generală:
more nume_fisier
• Comanda head
Sintaxa generală:
head [-n] nume_fisier
• Comanda tail
Sintaxa generală:
tail [-n] nume_fisier
Alte comenzi pentru lucrul cu fişiere
• Comanda wc (word count) –utilizată pentru a număra linii,
cuvinte, octeţi sau caractere într-un fişier
Sintaxa generală:
wc [optiune] nume_fisier
unde optiunile sunt:
-l linii
-w cuvinte
-c octeţi
-m caractere
wc pico.save
4
13
64 pico.save
4 linii, 13 cuvinte, 64 de octeţi
Alte comenzi pentru lucrul cu fişiere
• Comanda diff (difference) –utilizată pentru a compara două
fişiere text şi a afla diferenţele dintre ele
Sintaxa generală:
diff [optiune] fisier_1 fisier_2
Rezultatul comenzii afişează diferenţele linie cu linie dintre cele
două fişiere text
Putem folosi două optiuni:
-i ignoră diferenţele între litere mari şi mici
-c oferă o comparare detaliată: întâi sunt afişate datele
referitoare la creare pentru cele două fişiere, apoi liniile din
fisier_1, cu semnul – in faţa celor diferite faţă de cele din fisier_2.
La fel pentru fisier_2, cu semnul + pentru liniile diferite faţă de
fisier_1
Comenzi Unix
• http://www.computerhope.com/unix.htm
Caracteristicile unui SO modern
•
•
•
•
•
Arhitectură microkernel
Multithreading
Multiprocesare simetrică
Sisteme de operare distribuite
Proiectare orientată obiect
Introducere
Prezentare generală a caracteristicilor unui
sistem de operare de reţea
• Funcţia de bază a unui sistem de operare
este aceea de a controla hardware-ul
calculatorului, mediul de execuţie al
programelor şi interfaţa utilizator.
• Sistemul de operare asigură îndeplinirea acestor
funcţii pentru un singur utilizator sau pentru mai
mulţi utilizatori ce partajează calculatorul într-o
manieră mai degrabă secvenţială decât
concurentă.
Introducere
Prezentare generală a caracteristicilor unui sistem de operare
de reţea
• Spre deosebire, sistemele de operare de reţea asigură o distribuţie
a funcţiunilor de-a lungul unor calculatoare conectate în reţea.
Un sistem de operare de reţea depinde de sistemul de operare
existent pe fiecare calculator în parte. Apoi adaugă funcţii ce
permit accesul la resursele partajate. Figura 1 ne prezintă relaţiile
de tip pereche, client-server şi mainframe.
• Calculatoarele cu sisteme de operare de reţea au roluri
specializate pentru a îndeplini accesul partajat la resurse.
Sistemele client posedă software specializat ce permite ca acestea
să acceseze resursele partajate ce sunt controlate de către sisteme
server ce oferă răspunsuri cererilor client.
– Figura 2 ne prezintă conceptul prin care datele sunt stocate pe servere şi
sunt disponibile cererilor client.
Figura 1
Figura 2
Introducere
Diferenţele dintre SO-PC şi SO de reţea
• Calculatoarele PC funcţionează într-o reţea ca nişte
clienţi. Folosind funcţionalităţile sistemului de operare
nativ PC-ului, utilizatorul este în măsură să acceseze
resursele locale ale PC-ului. Aceste pot fi: aplicaţii,
fişiere şi echipamente direct conectate la calculator
(scanner, imprimantă, etc.)
• În momentul în care un PC devine client într-un mediu
de reţea, un software specializat va permite
utilizatorului local să acceseze resurse care nu sunt
locale (la distanţă – remote ) într-o manieră asemănătoare
cu aceea în care aceste resurse ar fi locale. Sistemul de
operare de reţea extinde capacitatea de conexiune a
unui client PC prin asigurarea accesului la servicii la
distanţă disponibile ca extensii ale sistemului de operare
local.
Introducere
Diferenţele dintre SO-PC şi SO de reţea
• În cazul unui sistem de operare local, cu toate că mai mulţi
utilizatori pot avea conturi pe acelaşi PC, unul singur dintre
aceste conturi poate fi activ la un moment dat.
• Spre deosebire de acest caz, un sistem de operare de reţea
permite accesul la mai multe conturi utilizator în acelaşi
timp şi permite accesul concurent la resurse partajate de
către mai mulţi clienţi. Serverele trebuie să ofere suport
pentru mai mulţi utilizatori şi să acţioneze drept depozite de
resurse ce sunt partajate pentru mai mulţi clienţi utilizator.
Serverele necesită software specializat şi echipament
hardware adiţional.
• Serverul trebuie să asigure existenţa mai multor conturi
utilizator şi să fie capabil să permită mai multor utilizatori să
acceseze resursele de reţea la un moment dat.
Sisteme multiutilizator
Pentru a putea oferi suport pentru mai mulţi utilizatori simultan şi pentru a putea
accesa resursele partajate ale reţelei (servicii, echipamente, diverse resurse), serverele
de reţea trebuie să ruleze sisteme de operare cu caracteristici extinse faţă de sistemele
de operare clasice (de tip client).
Dintre sisteme de operare cele mai cunoscute ce oferă servicii de reţea enumerăm:
Unix/Linux, Windows NT/2000/XP/2003/Vista/7 şi Novell NetWare.
Un sistem capabil să funcţioneze ca server NOS trebuie să ofere suport pentru mai
mulţi utilizatori simultan. Administratorul de reţea crează câte un cont pentru fiecare
utilizator în parte, fapt ce permite ca fiecare utilizator să se conecteze pe sistemul
server.
Un cont utilizator permite serverului să autentifice utilizatorul şi să aloce resursele la
care acel utilizator are acces. Sistemele ce oferă această funcţionalitate se numesc
sisteme multiutilizator. UNIX, Linux şi Windows NT/2000/XP/2003/Vista/7
sunt exemple de astfel de sisteme.
Sisteme multitasking
• De asemenea, un sistem de operare de reţea este un sistem
multitasking. Acest lucru semnifică faptul că, intern, sistemul de
operare este capabil să execute mai multe sarcini (tasks) sau procese
în acelaşi timp. Sistemele de operare server realizează acest lucru
printr-un cod software de planificare ce este integrat în mediul de
execuţie. Acest planificator are rolul de a aloca timpul
procesorului, memoria şi alte elemente ale sistemului pentru
mai multe sarcini în aşa fel încât această alocare să permită
partajarea resurselor sistemului.
• Fiecare utilizator de pe un sistem multiutilizator are ca suport un task
sau un proces separat pe server. Aceste sarcini interne sunt create în
mod dinamic pe măsură ce utilizatorii se conectează la sistem sau,
dimpotrivă, sunt şterse atunci când utilizatorii se deconectează de la
server.
Multitasking
Multitasking şi multithreading
Figura anterioară ilustrează un server multitasking tipic, ce rulează mai
multe instanţe de servicii de reţea ce sunt accesate de către mai multe
sisteme client. Serverele de acest tip se regăsesc, de regulă, sub
denumirea de servere de întreprindere (enterprise servers) datorită
capacităţii mari de a administra date şi servicii complexe.
Serverele de tip enterprise sunt capabile să ruleze copii concurente ale unei
comenzi. Acest fapt permite execuţia mai multor instanţe ale aceluiaşi
serviciu sau fir de execuţie al unui program. Termenul “fir de execuţie”
(thread) descrie un program ce are capacitatea de a se executa
independent de altele. Sistemele de operare ce suportă
“multithreading” permit programatorilor să proiecteze programe ale
căror părţi divizate în fire de execuţie să fie executate concurenţial.
Servere multiprocesor
• O altă caracteristică a sistemelor capabile să acţioneze ca sisteme
de operare de reţea se referă la puterea de procesare. În mod
obişnuit, calculatoarele personale posedă o singură unitate
centrală de procesare (UCP) ce execută instrucţiunile ce
alcătuiesc o anumită sarcină sau un anumit proces.
• Pentru a lucra în mod eficient şi a oferi răspunsuri prompte
cererilor clienţilor, un sistem de operare ce funcţionează ca
sistem de operare de reţea necesită o unitate UCP foarte
puternică pentru a executa mai multe sarcini sau programe.
Sistemele cu unic procesor pot face faţă majorităţii sistemelor de
operare de reţea dacă acestea au o viteză de execuţie suficient de
mare.
Servere multiprocesor
• Pentru a ajunge la viteze superioare de execuţie, unele
sisteme sunt echipate cu mai multe procesoare. Aceste
sisteme se numesc sisteme multiprocesor, fiind
capabile să execute mai multe sarcini în paralel prin
atribuirea fiecărui task unui procesor diferit.
• În acest mod, cantitatea agregată de procesare pe care
un sistem server poate să o realizeze într-un interval de
timp este mult îmbunătăţită în cazul sistemelor
multiprocesor.
Componentele de bază ale unui SO
Toate sistemele de operare (fie pentru calculatoare standalone, fie pentru servere
de reţea) includ următoarele componente:
• Kernel-ul
• Interfaţa utilizator
• Sistemul de fişiere
Kernel-ul (nucleul) este cel mai utilizat termen referitor la partea centrală a
sistemului de operare. Nucleul reprezintă o porţiune relativ mică de cod ce
este încărcată în memorie în momentul pornirii calculatorului. Acest cod
cuprinde instrucţiuni ce permit kernel-ului să administreze echipamente
hardware (hard-disk, mouse, etc.). Kernel-ul administrează şi controlează, de
asemenea, modalitatea de alocare a memoriei, procesele de sistem şi alte
programe.
Software-ul de aplicaţie şi alte componente ale sistemului de operare se bazează
pe kernel pentru a oferi serviciile de bază de planificare şi acces la hardware-ul
şi perifericele calculatorului.
Componentele de bază ale unui SO
• Pe un sistem UNIX sau Linux, kernel-ul este reprezentat, de
regulă, de către un fişier denumit “kernel”. În unele cazuri, codul
kernel-ului trebuie să fie adaptat şi compilat. Dacă acest fişier
devine corupt, sistemul nu va mai funcţiona.
• Pe un sistem Windows întâlnim fişiere ce conţin cuvintele
“kernel” sau “kern”, precum fişierul “kernel32.dll”. Acestea
reprezintă fişiere deosebit de importante utilizate de către
sistemul de operare. Ele constituie “baza” sistemului de operare.
Interfaţa utilizator
• Interfaţa utilizator (IU) reprezintă partea “cea mai vizibilă” a
unui sistem de operare. IU este componenta SO prin care
utilizatorul interacţionează cu acesta din urmă.
• IU acţionează ca o punte de legătură între utilizator şi kernel. IU
este asemenea unui interpretor ce translatează apăsările tastelor,
click-urile de mouse sau alte forme de input. Output-ul
programelor poate fi organizat şi afişat de către IU. Pe sisteme
UNIX sau Linux, IU se numeşte “shell”. IU pot fi grupate în
două mari categorii:
– IU linie de comandă (CLI - Command-Line Interface)
– IU grafică (GUI – Graphical User Interface)
Interfaţa utilizator
• Primele sisteme de operare pentru PC-uri desktop
utilizau în exclusivitate o IU de tip linie de comandă.
Interfaţa linie de comandă oferă utilizatorului un
prompter, iar utilizatorul introduce comenzile prin
tastarea lor. Un mediu linie de comandă reprezintă un
mediu text iar utilizatorul poate obţine un rezultat doar
prin introducerea comenzilor cu ajutorul tastaturii.
• Utilizatorii de UNIX şi Linux pot alege dintr-o varietate
de sisteme CLI (shell-uri), precum Bourne shell (sh),
Korn shell (ksh), C shell (csh) sau Bourne Again Shell
(bash).
Interfaţa utilizator
• În zilele noastre toate sistemele de operare cunoscute oferă suport
pentru interfeţe utilizator grafice. O IU de tip grafic permite
utilizatorilor să administreze software-ul prin utilizarea unor obiecte
vizuale precum ferestre, meniuri de tip “pull-down”, pointeri, icon-uri,
etc.
• Interfaţa grafică permite utilizatorului să introducă comenzi prin
intermediul unui mouse sau a altui echipament de intrare de tipul
“point-and-click”. Utilizatorii obişnuiţi preferă o interfaţă grafică
deoarece aceasta face ca operarea să se facă mai uşor şi intuitiv. Un
utilizator poate executa operaţii simple prin intermediul unei interfeţe
grafice chiar fără să ştie să citească.
• Preţul plătit pentru simplificarea intefeţei utilizator constă în
performanţă. Sistemele grafice consumă de sute de ori mai mult spaţiu
de stocare decât interfeţele linie-de-comandă. Deoarece interfeţele
grafice sunt mai complicate decât cele linie-de-comandă, acestea
necesită şi mult mai multă memorie RAM şi timp de execuţie din
partea UCP.
Interfaţa utilizator
• Datorită faptului că utilizatorul mediu preferă (şi în acelaşi timp îşi
doreşte) o interfaţă grafică atunci când foloseşte un computer,
interfeţele grafice sunt considerate în momentul de faţă o necesitate
pentru sistemele de operare desktop. Cu toate acestea, în mod
tradiţional, sistemele de operare server nu necesită suport pentru
utilizatori mai puţin experimentaţi. Unele sisteme de operare de reţea
pot să nu ofere suport total pentru interfeţe grafice.
• În zilele noastre, majoritatea sistemelor NOS oferă suport pentru
interfeţe grafice prin oferirea de module separate ce pot fi încărcate şi
utilizate precum orice alt program ce rulează pe sistem. Majoritatea nu
necesită ca aceste interfeţe grafice să funcţioneze, dar modulele grafice
atrag utilizatorii mai puţin experimentaţi.
• Administratorii de sisteme lucrează în mod tipic în medii linie-decomandă, preferând să economisească resursele serverului şi să nu
încarce modulele interfeţei grafice, mari consumatoare de resurse. Spre
exemplu, UNIX-ul şi Linux-ul oferă suport grafic, dar în momentul în
care sunt instalate ca sisteme NOS, deseori sunt configurate fără
componente grafice. Spre deosebire de acestea, serverele Windows
includ automat interfaţă grafică, încărcând astfel sistemul.
Sistemul de fişiere
• Sistemul de fişiere al unui SO determină modalitatea în care
fişierele sunt denumite, modul şi locul în care acestea sunt stocate pe
hard-disk sau pe alt mediu de stocare. SO Windows, Macintosh,
UNIX şi Linux posedă sisteme de fişiere ce utilizează o structură
ierarhică.
• Într-un sistem de fişiere ierarhic, fişierele sunt plasate în aşa numite
“containere logice” ce sunt aranjate într-o structură de arbore.
Sistemul de fişiere porneşte cu rădăcina arborelui. UNIX şi Linux
denumesc containerul din vârful structurii arborescente “director”.
Containerele din cadrul fiecărui director se numesc “subdirectoare”.
Windows şi Macintosh utilizează termenele de “folder” şi
“subfolder” pentru a descrie directoarele şi subdirectoarele.
Sistemul de fişiere
• Sistemul de fişiere al unui SO determină modul în care fişierele şi
directoarele sunt organizate din punct de vedere logic. Tipul
sistemului de fişiere utilizat de către calculator determină modul în
care fişierele pot fi securizate (sau nu) faţă de alţi utilizatori sau
programe. Sistemul de fişiere defineşte, de asemenea, modul în care
datele sunt aranjate în mod fizic pe mediul de stocare. Unele sisteme
de fişiere utilizează spaţiul de stocare într-o manieră mai eficientă
decât altele.
• Un sistem de fişiere clasic este File Allocation Table (FAT).
Sistemele FAT sunt administrate pe disc de către SO. Tabela FAT
conţine o hartă de fişiere precum şi modul în care acestea sunt
stocate pe disc. Sistemul FAT conţine referinţe către clusterele de pe
disc. Clusterul este unitatea de bază a stocării logice pe disc. Un fişier
poate fi stocat pe mai mulţi clusteri, dar un cluster poate conţine date
provenind de la un singur fişier. Clusterii pot fi aranjaţi (sau nu) unul
lângă celălalt. SO utilizează sistemul FAT pentru a identifica toţi
clusterii de pe disc în care un fişiere este stocat.
Sistemul de fişiere
• Există trei tipuri de sisteme FAT. Versiunea originală este aceea ce a
păstrat numele de FAT, iar versiunile FAT16 şi FAT32 reprezintă
versiuni îmbunătăţite ale acesteia.
• Sistemul FAT original a fost folosit prima oară pe primele versiuni de
MS-DOS, nefind capabil să fie utilizat pentru hard discuri mai mari sau
pe sisteme de operare mai avansate precum Windows 3.1, Windows
95/98. Sistemul original FAT avea limitări şi în privinţa numelor de
fişiere, putând recunoaşte nume de fişiere până la 8 caractere în
lungime. Alte limitări erau cele legate de imposibilitatea utilizării hard
discurilor de capacităţi mari şi de nerecunoaşterea de către SO
avansate. Sistemul FAT nu putea să utilizeze în mod eficient spaţiul de
pe discurile cu capacităţi mai mari. Această modalitate de utilizare
ineficientă a reprezentat aceeaşi problemă cu care s-a confruntat şi
FAT16 (şi a determinat apariţia lui FAT32). Spre exemplu, FAT16 a
fost creat pentru a putea utiliza partiţii până la 4 GB.
Sistemul de fişiere
• Cu toate că discurile mari pot fi formatate folosind FAT16,
această manieră este ineficientă deoarece partiţiile mari au şi
dimensiuni mai mari de clusteri. Spre exemplu, la o partiţie de
512 MB, dimensiunea clusterilor este de 8 KB. Asta înseamnă că
fie şi pentru un fişier de dimensiune 1 KB, el va folosi 8 KB de
spaţiu pe disc, deoarece doar un fişier poate fi stocat într-un
cluster. Rezultă deci 7 KB irosiţi. Pentru a rezolva această
problemă, a fost dezvoltat FAT32. Acest sistem de fişiere pe 32
de biţi utilizează clusteri de dimensiuni mai mici şi oferă suport
pentru partiţii până la 2 TB.
Sistemul de fişiere
SO diferite utilizează sisteme de fişiere diferite iar unele SO pot utiliza mai multe
sisteme de fişiere. Spre exemplu, deşi Windows 3.x poate utiliza doar sistemul
FAT16, Windows 2000 poate utiliza FAT16, FAT32 sau NTFS (New
Technology File System).
Sistemul de fişiere determină convenţiile pentru denumirea fişierelor şi formatul
pentru specificarea căii (drumului) către locaţia fişierului. Aceste reguli pentru
stabilirea numelor fişierelor variază în funcţie de sistemul de fişiere şi cuprind
următoarele probleme:
• Numărul maxim de caractere permise în numele fişierului
• Numărul maxim de extensii sau sufixe
• Dacă sunt admise sau nu spaţii în numele fişierelor
• Dacă numele fişierelor sunt “case sensitive”
• Ce caractere pot fi utilizate pentru numele fişierelor
• Formatul de specificare a căii către fişier
Exemple de SO şi sisteme de fişiere suportate
SO desktop
În ultimii 20 de ani, SO desktop au evoluat permanent astfel încât acum includ
interfeţe grafice sofisticate precum şi componente avansate de conectare la
reţea.
• Microsoft Disk Operating System (MS-DOS) este acum un SO învechit care
încă este utilizat în anumite medii pentru a se asigura compatibilitatea cu
vechile aplicaţii de business. Versiunile de Windows înainte de Windows 95
erau interfeţe grafice pentru DOS.
• Microsoft Windows include versiunile Windows 95, 98, ME, NT, 2000 şi XP.
• SO Apple Macintosh (Mac OS) include versiunile OS 8, OS 9 şi OS X (OS
10).
• SO Linux include distribuţii din partea mai multor companii şi grupuri de
dezvoltare software, precum Red Hat, Caldera, Santa Cruz Operation (SCO),
SuSE, Slackware, Debian, etc.
• SO UNIX include versiuni precum HP-UX (de la HP), Sun Solaris (de la Sun
Microsystems), Berkeley System Distribution (BSD), AIX (de la IBM), etc.
SO desktop
În zilele noastre, atât dezvoltatorii cât şi utilizatorii de SO recunosc faptul că
Internetul reprezintă centrul atenţiei. Deoarece reţelele de calculatoare şi
Internetul au devenit o parte integrantă a modului de utilizare a unui
computer personal, sistemele de operare desktop au evoluat rapid către SO de
reţea.
Microsoft Windows şi Mac OS îşi regăsesc rădăcinile în cadrul primelor SO
pentru PC-uri desktop. Ultimele versiuni ale acestor SO au însă integrate în
nucleu componente avansate de reţea. Windows XP este construit pe
tehnologia NT şi 2000 de la Microsoft (care este o tehnologie NOS), în timp
ce Mac OS este contruit pe baza nucleului UNIX. UNIX este considerat a fi
primul sistem de operare NOS. Precum UNIX, industria IT (Information
Technology) a considerat întotdeauna Linux-ul ca un NOS în primul rând şi
ca sistem de operare desktop în al doilea rând.
Sunt Windows, Linux şi UNIX SO desktop sau SO NOS?
Răspunsul la această întrebare depinde de mai mulţi factori, în care includem
versiunea de SO, componentele instalate şi configurarea sistemului.
Familia Windows
MS-DOS
• Microsoft a scos pe piaţă primul produs Windows (Windows 1.0) în 1985. A
urmat Windows 2.0 în 1987. Prima dintre versiunile Windows funcţiona ca o
interfaţă grafică ce rula “peste ” SO nativ, care era DOS (Disk Operating System).
Windows era un shell ce permitea unui utilizator să administreze software-ul
DOS.
• Versiunea Microsoft a lui DOS (MS-DOS) a fost construită pe baza unui SO
denumit 86-DOS sau QDOS (Quick and Dirty Operating System), scris de către
firma Seattle Computer Products pentru a rula pe procesorul Intel 8086. IBM a
utilizat pentru noua linie de PC-uri procesorul 8088, o versiune mai ieftină.
Microsoft a cumpărat drepturile de comercializare QDOS şi a oferit SO MS-DOS
în 1981.
• MS-DOS a pornit drept un simplu SO cu o interfaţă linie-de-comandă. Proiectat
pentru a rula pe procesorul pe 16 biţi (cu 8 biţi magistrala de date) Intel 8088, MSDOS a reprezentat un SO pe 16 biţi, ce putea procesa doar 16 biţi la un moment
dat.
Familia Windows
• MS-DOS şi procesarea pe 16 biţi sunt învechite în era Internet şi
în lumea SO cu interfaţă grafică de astăzi.
• Standardul de astăzi îl constituie sistemele de operare pe 32 de
biţi, existând de asemenea, şi câteva SO pe 64 de biţi. Cu toate
acestea, există diverse companii ce mai utilizează încă MS-DOS
pentru a rula aplicaţii de business mai vechi ce funcţionează
ireproşabil. O aplicaţie veche (“legacy”) reprezintă un software
depăşit ce rămâne în uz datorită investiţiei iniţiale. Unele
companii au efectuat o puternică investiţie în hardware, software
şi şcolarizarea angajaţilor şi găsesc că aplicaţiile MS-DOS îşi fac
încă datoria cu brio.
Familia Windows
Avantajele MS-DOS:
• MS-DOS este un SO simplu, ce poate fi utilizat cu resurse hardware
minime.
• MS-DOS este ieftin. Nu numai SO în sine, cât şi costul hardware-ului
compatibil.
• MS-DOS este stabil şi fiabil. Deoarece nu este un SO multitasking, nu
trebuie să ne îngrijorăm de apariţia conflictelor sau supra-adresărilor de
memorie ce pot duce la căderea sistemului (Ca în versiuni mai vechi de
Windows, spre exemplu).
• MS-DOS este uşor de învăţat şi utilizat. Cu toate că nu este la fel de
intuitiv precum un SO cu interfaţă garfică, odată de un utilizator
stăpâneşte sintaxa comenzilor, DOS este relativ uşor de utilizat.
• Există multe programe disponibile pentru MS-DOS, având în vedere
că a fost un standard timp de mulţi ani. Unele companii continuă să
ruleze sistemul de operare datorită programelor proprietare sau a celor
scrise special pentru MS-DOS.
Familia Windows
Dezavantaje:
• MS-DOS nu poate rula programe grafice sofisticate scrise pentru
sistemele moderne Windows pe 32 de biţi. Sistemul FAT al lui MSDOS este nesecurizat şi nu face faţă mediilor multi-utilizator de
astăzi.
• Conectarea la reţea folosind clienţi MS-DOS este o problemă. În
unele cazuri, un utilizator MS-DOS poate fi în imposibilitatea de a se
conecta la resurse de reţea ce folosesc nume lungi de fişiere (peste 8
caractere).
• Interfaţa linie-de-comandă este, de asemenea, hotărâtoare. Evoluţia
interfeţelor grafice Windows a pornit cu versiunile Windows 1.0 şi
2.0.
Windows 1.0
Evoluţia Windows
Începând cu Windows 3.0 (1990) Microsoft a început să îşi manifeste forţa
deosebită în domeniu prin interfaţa utilizator.
În 1992 a apărut varianta Win 3.1 iar imediat după aceea, Win 3.1.1, ca
actualizare gratuită la Windows 3.1.
Rularea MS-DOS cu Windows 3.x va adresa multe dintre lipsurile lui MSDOS.
Shell-ul Windows 3.x oferea o interfaţă grafică şi suport pentru multitasking
cooperativ, ceea ce permitea utilizatorilor să ruleze mai multe programe
simultan.
Windows 3.x avea şi dezavantaje. Unul dintre acestea era implementarea
multitasking-ului sub forma celui cooperativ. De asemenea, fiind un SO pe 16
biţi nu oferea securitate fişierelor sau facilităţi de reţea integrate care începeau
să fie cerute de către utilizatori.
Evoluţia Windows
Multitasking cooperativ şi preemptiv
Multitasking-ul cooperativ reprezintă un mediu în care programele
partajează adrese de memorie şi pot schimba informaţii între ele.
Într-un mediu multitasking, aplicaţiile partajează utilizarea procesorului
prin metoda “time-slicing”.
Programele sunt scrise astfel încât să renunţe la utilizarea procesorului
după un anumit timp pentru a permite altor programe să folosească
procesorul.
Dacă un program este prost scris, poate monopoliza întreaga activitate a
procesorului; de asemenea, dacă un program se blochează, poate duce
la blocarea altor programe.
Evoluţia Windows
O formă mult mai eficientă de multitasking este implementată începând
cu Windows 9x şi se numeşte multitasking preemptiv. În acest caz,
SO controlează alocarea timpului procesorului, iar programele pe 32 de
biţi rulează în spaţii separate de memorie. În cazul multitasking-ului
preemptiv, un program ce nu respectă regula nu poate monopoliza
sistemul, iar dacă se blochează, nu va afecta alte programe.
În Windows Task Manager (începând cu Win 2000/XP) utilizatorii pot
vedea toate procesele şi programele ce rulează pe sistem precum şi
identificatorii de proces (PID) pe care SO le foloseşte pentru a face
distincţie între procesele ce rulează pe sistem.
Evoluţia Windows
Suport de reţea în Windows 3.x
MS-DOS şi Windows 3.1 necesitau instalarea unui software client
adiţional pentru conectarea la o reţea. Windows for Workgroups 3.1
(1992) a fost primul sistem de operare de la Microsoft ce avea
componentele de reţea integrate. Windows for Workgroups 3.11 a
apărut în 1993.
Windows for Workgroups a fost conceput pentru a permite
utilizatorilor să partajeze fişiere în propriul grup de lucru.
Acest tip de reţea în care fiecare calculator joacă acelaşi rol în reţea,
poartă denumirea de “peer-to-peer networking”. Windows a făcut un
pas important odată cu integrarea în reţea, dar alte sisteme de operare
(precum sistemul de operare de la Apple Macintosh) o făcuseră mai
demult.

similar documents