Studiu de caz -Junimea-

Report
Studiu de caz
-Junimea-
Continut
1.Trăsăturile junimismului
2. Criticismul Junimist
3.Membrii junimii si contributia fiecaruia in junime
4.Importanta junimii si a lui Titu Maiorescu in epoca
5.Mihai Eminescu
6. Ion Luca Caragiale
1.Trasaturile Junismului
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iasi în
anul 1863.
Societatea Junimea a luat fiinţă la Iasi în anul 1863, din iniţiativa unor tineri reîntorşi de la
studii din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob
Negruzzi şi Teodor Rosseti.
Scopul revistei
1. răspândirea spiritului critic;
2.încurajarea literaturii naţionale;
3.neatârnarea intelectuală a poporului român;
4.originalitatea culturii şi a literaturii române;
5.crearea şi impunerea valorilor naţionale;
6.educarea oamenilor prin cultură (culturalizarea maselor), eforturile lor 7.îndreptânduse spre receptarea şi inţelegerea culturii de către popor;
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai
multor opere și figuri, atribuite de cercetători acelorași înrâuriri și subsumate acelorași
idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor
și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași
curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au
putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul “Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să
studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început
el se sprijină pe consensul mai multor voințe și ca tot timpul o puternică personalitate îl
domină. În afară de aceasta, “Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o
asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române,
întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare,
dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o
comunitate de interese culturale dar și socio-politice.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea
se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care
alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit
căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este și aceea pe care asociația ieșeana o
adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea “Junimii” în decursul existentei ei.
Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a
lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici
colective. Dar peste tot ce constituie în viață “Junimea”, produsul deliberat al voinței de a
se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar
dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
2. Criticismul Junimist
2.Membrii junimii si contributia fiecaruia in junime
3.Importanta junimii si a lui Titu Maiorescu in epoca
Activitatea mebrilor in cadrul junimii
inprima lucrare, Maiorescu pledează pentru scrierea
fonetică, susținând ideea, novatoare pentru vremea
aceea, că scrierea trebuie să reflecte schimbările
survenite în evoluția sunetelor limbii. Respinge alfabetul
chirilic, susținând folosirea literelor latine. Argumentează
și probează necesitatea îmbogățirii limbii, pe căi externe,
prin introducerea neologismelor, combătând, în același
timp, calcul lingvistic și tendințele de stricare a limbii
(Neologismele).
Ideile, privind procesul de desăvârșire a limbii române
literare, emise de Titu Maiorescu, sunt larg receptate,
încât, în anii 1880 - 1881, Academia Română își însușește
aceste principii, contribuind astfel, în mod efectiv, la
unificarea limbii române moderne.
În celelalte lucrări, Maiorescu fundamentează teoretic conceptele estetice și
direcțiile criticii literare. Pornind de la estetica lui Hegel, în lucrarea O cercetare
critică asupra poeziei române (1867), el conchide că „frumosul este ideea
manifestată în materie sensibilă“, de unde artele se diferențiază între ele, pornind de
la materialul prin care se concretizează ideea. Muzica, de pildă, se bazează pe
sonuri, în timp ce sculptura se reflectă prin piatră, lemn sau alte materiale.
Realizând, într-un anume fel, deosebirea dintre forma și fondul operei literare,
Maiorescu stabilește, pentru prima oară, conceptele: „condiția materială“ și „condiția
ideală“ a poeziei, demonstrând că, nu cuvintele, în cazul literaturii, reprezintă
materialul ei, ci imaginile ce se nasc în mintea noastră cu ajutorul lor.
•
Titu Maiorescu (1840-1917), critic literar si estetician a fost cel mai important membru
fondator al societatii literare “Junimea”. Maiorescu a declansat o violenta campanie
impotriva “directiei vechi” in cultura si literatura. Primul studiu va fi “O cercetare critica
asupra poeziei romane de al 1867”. El va fi urmat de “Asupra poeziei noastre
populare”, “Limba romana in jurnalele din Austria”, “In contra directiei de azi in cultura
romana”, “Directia noua in poezia si proza romana”. Studiile vor fi renumite in anul
1874, intr-o prima editie de “Critice”.
In articolul sau, “O cercetare critica asupra poeziei romane”, Maiorescuafirma ca
poezia, ca toate artele de altfel, exprima frumosul, spre deosebire de stiinta care se
ocupa de adevar. Cea mai importanta deosebire dintre adevar si frumos este ca
adevarul cuprinde numai idei pe cand frumosul cuprinde idei sensibile. Prima conditie,
dar o conditie indispensabila, este conditia materiala care indiferenta daca este poezie
epica, lirica sau dramatica trebuie sa trezeasca in mintea auditoriului imagini sensibile,
concrete care sa emotioneze cititorul.
Frumosul nu este o idee teoretica, si o idee imbracata in forma sensibila si tocmai de
aceea cuvantul poetic trebuie sa reproduca aceasta forma. Prin urmare, un sir de
cuvinte care nu sunt decat notiuni reci, abstracte, fie ele oricat de bine rimate, daca nu
transmit sentimente, nu sunt poezii ci un tip de proza rimata.
•
Conditia materiala este creata de urmatoarele mijloace: primul mijloc este alegerea cuvantului
cel mai putin abstract, al doilea mijloc este folosirea adjectivelor, adverbelor, in doua cuvinte,
ale epitetelor ornante, al treilea mijloc de a realiza aceeasi conditie sunt personificarile
obiectelor prea abstracte precum si a calitatilor si actiunilor. Al patrulea mijloc pentru a ajunge la
acelasi rezultat il reprezinta folosirea comparatiei si metaforei.
A doua conditie care nu trebuie sa lipseasca dintr-o poezie este conditia ideala, aceasta
conditie este reprezentata de sentimente si pasiuni. Prin urmare, iubirea, ura, tristetea, bucuria,
disperarea, mania sunt “obiectele” folosite de poeti; invatatura, principiile morale, politica sunt
“obiectele” stiintei dar niciodata ale artelor.
Poezia trebuie sa cuprinda idei cu inceput si sfarsit si sa dea astfel o satisfactiee spiritului
omenesc.
Poetul trebuie sa exprime sentimente umane, aflat el insusi sub influenta lor. Intre deosebirirle
care disting afectiunea in general de celelalte stari ale cugetului omenesc se pot exemplifica
urmatoarele: o mare repeziciune a miscarilor ideilor, ca exemplu elocvent este spaima
care strabate mintea cu o sumedenie de idei atunci cand o simtim si o alta deosebire o
reprezinta extragerea obiectelor sub influenta setimentelor. Scopul celor doua conditii nu este
acela de a crea poeti, ci de a ne feri de "falsi"poeti care pretind ca stiu sa creeze. Primul scop al
articolului este acel ade a ajuta poetii inascuti sa isi perfectioneze felul de a scrie iar al doilea
scop al articolului este acela de a ajuta publicul sa isi dea seama care sunt poezii cu adevarat
pretioase. Aceasta critica urmareste sa curete literatura de “falsi” poeti pentru a-i ajuta pe cei
tineri sa aleaga doar lucrurile bune din trecut si sa isi indrepte greselile.
In articolul numit “Comediile d-lui I.L.Caragiale”, Maiorescu lanseaza ideea ca valoarea unei
opere nu are nicio legatura cu calitatea umana si ca valoarea unei opere consta in capacitatae
de a ridica cititorul din lumea in care traieste si sa il purifice prin arta. Titu Maiorescu afirma
despre comediile lui I.L.Caragiale ca sunt lucrari originale si ca pun in scena stereotipuri umane
din viata noastra sociala si le dezvolta trasaturile caracteristice, cu obiceiurile lor, cu limbajul lor
si sunt puse in situatiile alese de autor.
ACTIVITATEA CREATOARE TITU MAIORESCU
Principalele volume:
-CRITICE, 1874; LOGICE, 1876, CRITICE, vol.I,II,III,1892-1893
ÎNSEMNĂRI ZILNICE, vol. I—III, 1937-1939
Reluări:
-CRITICE, I, II, 1973; JURNAL ŞI EPISTOLAR, I 1976-1978
Studii despre:
a) limbă:
- Despre scrierea limbei române, 1866
- Limba română în jurnalele din Austria, 1868
- Beţia de cuvinte, 1873
-Raport cetit în Academia Română, asupra unui nou proiect de ortografie (sesiunea generală de la
1880).
-Neologismele, 1881
-Oratori, retori şi limbuţi, 1902
TRASATURI ARTISTICE ALE OPEREI LUI TITU
MAIORESCU
b) literatură:
- Asupra poeziei noastre populare, 1868
- stil de idei
- 0 cercetare critică asupra poeziei noastre de la 1867
- argumentatie iogica
- Direcţia nouă în poezia şi proza română, 1872
- ironie
- Comediile d-lui 1. L Caragiale, 1885
- intuitie critica
- Poeţi şi critici, 1886
- spirit sintetic
- Eminescu şi poeziile lui, 1889
- simt al valorilor
c) cultură:
- limbaj critic eievat
- în contra direcţiei de astăzi în cultura română 1868
- causticitate
PROBLEMATICA (UNIVERSUL) LUI TITU MAIORESCU
- stil oratoric
- ortografia fonetica
- Imbogatirea vocabularului cu neologisme
- Combaterea stricatorilor de limba
- relevarea valorii literaturii populare
- combaterea mediocritatii
- sustinerea noilor valori (Eminescu,Caragiale etc.)
- promovarea unor idei estetice clasice
- teoria ,,formelor fara fond" ca principiu de critica a procesului de moderni zare
COMEDIILE DOMNULUI I.L. CARAGIALE (1885)
TITU MAIORESCU
-Recunoaste originalitatea comediilor lui Caragiale „Lucrarea domnului Caragiale este originala,
comediile sale pun pe scena cateva tipuri din viata noastra sociala de astazi”.
-Neaga implicarea politici de partid „Caci pentru orice om cu mintea sanatoasa este evident ca o
comedie nu are nimic a face cu politica de partid.”
-Pune la indoiala situatiile si existenta caracterelor tipice personajelor lui Caragiale sustinand ca
ele ar pune in pericol moralitatea: „exista aceste tipuri in lumea noastra? Sunt adevarate aceste
situatii? Daca sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie sa cerem numai ca sa ni le prezinte in mod
artistic, iar valoarea lor morala este afara din chestie.”
-Pune la indoiala si statutul de opera a comediei „ poeziile cu intentii politice actuale, odele la zile
solemne, compozitiileteatrale pentru glorificari dinastice etc. Sunt o simulare a artei, dar nu arta
adevarata”.
-Trivialitatea o sustine prin esecul transpunerii publicului in lumea ce o creeaza, afirmand ca
„daca pseudoartistul ramane el insusi in aceasta lume de rand, daca el insusi nu este cuprins de
inspirarea impersonala si prin urmare nu ne poate transporta nici pe noi in lumea curata a fictiunilor,
atunci se intelege ca lucrarea sa poate sa fie triviala, indecenta, lasciva, dupa cum ii este felul sau
tinta”.
-Admite universalitatea tipurilor.
-Se reproseaza faptul ca operele sale sunt triviale, imorale si ca cei rai nu sunt pedepsiti in final.
-Arta are o misiune morala? Da. Maiorescu afirma ca ea are o misiune morala insa in sensul
trezirii unei emotii estetice.
-Orice piesa de teatru cu evidenta tendinta moralizatoare ar fi „ imorala in intelesul artei.”
-Opera lui Caragiale trezeste emotii puternice si astfel se poate vorbi de moralitatea artei lui
Caragiale.
• Bibliografie:
•
• Baltag Cezar, Titu Maiorescu sau verticalitatea culturii, în
„Academica”nr.9(21), 1992.
• Bejat Marian Geneza psihologiei ca știință experimental în
psihologie, editura didactică și pedagogică, București 1972
• Maiorescu Titu Scrieri din tinerețe, Editura Dacia, Cluj
Napoca, 1981.
• Maiorescu Titu O psihologie empirică în limba română, în
„Convorbiri literare” , 1881
• Maiorescu Titu Cercetări psihologice, îngrijirea ediției, studio
introductive și note de Viorel Iulian Tănase, editura univers
encyclopedic, București 1999.
• Nicolae Manolescu „Contradicția lui Maiorescu”ed.
Humanitas București 200
• Titu Maiorescu„„din Critice”Ed Eminescu 1978.
5.Mihai Eminescu
6. Ion Luca Caragiale
Mihai Eminescu
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850,
Botoșani - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și
jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă
drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[1]
Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, și-a asimilat
viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism
literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a
recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul
pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar
să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru
copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în
natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului,
prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul
avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de
marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la
Heraclit la Platon, de marile sisteme de gîndire ale romantismului, de
teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a
lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la
îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în
filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la
urmă) și de teoriile lui Hegel.
Rădăcina ideologică principală a gîndirii sale economice sau
politice era conservatoare; de altfel poetul a fost o figură marcantă a
acestui partid politic, iar prin articolele sale publicate mai ales în
perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva
lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru
în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană
oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau
guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și
cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre
evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al
momentului.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor
la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[2] A publicat primul său poem la
vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului
Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei
Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.[3] Eminescu a fost internat
în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la
sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în
sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei
din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru
al Academiei Române.
Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca
fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat
Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea
Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu
și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15
ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un
dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani;
în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data
de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului,
Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești
Ion Luca Caragiale
Problema moralității artei este
definită în Comediile d-lui I.L.
Caragiale. Operând cu elemente
specifice analizei estetice și
științifice, criticul arată că arta
devine morală prin propria sa
valoare estetică și nicidecum prin
ideile morale pe care le conține.
Bibliografie
•Manolescu Nicolae, ”Istoria critică a literaturii române”, Pitești, Editura Paralela 45, 2008
•Zigu Ornea, Junimismul, București, Editura pentru Literatură, 1966
•Zigu Ornea, Junimea și junimismul, București, Editura Minerva, 1998
•Tudor Vianu, 'Junimea' în Istoria literaturii române moderne, de Șerban Cioculescu, Tudor
Vianu, Vladimir Streinu, Editura Didactică și Pedagogică, 1971
•George Călinescu, Junimea. Momentul 1870. Epoca lui Carol I, în Istoria literaturii române de
le origini și pînă în prezent, ed. a II-a revăzută și adăugită de Alexandru Piru, București,
Editura Minerva, 1985
•Sorin Alexandrescu, 'Junimea, discurs politic și discurs cultural', în Privind înapoi,
modernitatea, București, Editura Univers, 1999
•Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, studiu monografic, (I-II, 1940),
•Eugen Lovinescu, T. Maiorescu și contemporanii lui (I-II, 1943-1944)
•Eugen Lovinescu, T. Maiorescu și posteritatea lui critică, (1943);
•Nicolae Manolescu, Contradicția lui Maiorescu, București, Editura Cartea Românească,
1970; ed. a II-a, Editura Cartea Românească, 1993; ed. a III-a, București, Editura Humanitas,
2000
•Constantin Schifirneț, Formele fără fond, un brand românesc, Editura Comunicare.ro, 2007

similar documents