Calator_si_calatorii_Sistem_respirator_sistem_circulator

Report
Intr-o zi 5 elevi si-au propus sa realizeze un
mijloc de transport numit “Autobuzul Magic” ,pentru
a calatori de-a lungul sistemului respirator si
circulator in corpul unui nefumator si in corpul unui
fumator.Ne-am impartit in doua grupe,analizand
astfel diferentele de la nivelul sistemului respirator
si circulator ale celor doua persoane.
Intr-o zi 5 elevi si-au propus sa realizeze un mijloc
de transport numit “Autobuzul Magic” ,pentru a calatori
de-a lungul sistemului respirator si circulator in corpul
unui om sanatos si intr-unul atacat de diverse
boli.Astfel,fiecare dintre noi a observat cate un anumit
aspect de-a lungul acestei calatorii.
Respirația este funcția prin care se asigură continuu și adecvat
aportul de oxigen din aerul atmosferic până la nivelul celulelor care
îl utilizează și circulația în sens invers a dioxidului de carbon produs
de metabolismului celular.
Iulia a observat ca fosele nazale (nările), fac legtura între mediul extern și
cavitatea nazală (mediul intern).Interiorul cavității nazale este căptușit cu
o mucoasă ale cărei secreții mențin locul mereu umed. Mucoasa, fiind
puternic vascularizată, încălzește aerul inspirat. Mucusul, cât și firele de
păr din fosele nazale opresc înaintarea prafului și a altor impurități care se
pot afla în aerul inspirat.
Luminita a remarcat ca faringele este organul în care se încrucișează calea
respiratorie cu calea digestivă. Laringele este alcătuit din mai multe
cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o proeminență, numită
“mărul lui Adam”. La intrarea în laringe se află un căpăcel numit epiglotă,
care, la nevoie, astupă cavitatea laringelui numită glotă. Laringele este și
organul vorbirii, deoarece în interiorul său se află două perechi de pliuri
numite coarde vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se produc sunetele.
Alexandra a observat ca traheea este un tub lung de aproximativ 12cm,
menținut deschis datorită inelelor cartilaginoase care intră în structura sa.
Spre esofag, țesutul cartilaginos este înlocuit cu țesut moale, ce ușurează
trecerea alimentelor prin aceasta. Peretele intern al traheii este căptușit
cu o mucoasă umedă, ale cărei celule sunt ciliate. Cilii se mișcă de jos în sus,
antrenand astfel impuritățile spre exterior. Bronhiile, în număr de două,
sunt ramificații ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele cartilaginoase
ale acestora sunt complete, iar mucoasa lor conține, de asemenea, celule
ciliate. Bronhiile se ramifică în bronhii secundare: două în plămânul stâng,
trei în plămânul drept.
Costin a remarcat ca plămânii sunt două organe buretoase elastice, de
culoare roz, așezate în cutia toracică, deasupra diafragmei. Plămânul drept
este alcătuit din trei lobi, iar plămânul stâng are doar doi lobi, între cei doi
plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară,
care se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite bronhiole. Acestea,
când ajung să aibă 1mm în diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele mai
fine bronhiole se termină cu saci pulmonari, alcătuiți din mici umflături cu
pereții foarte subțiri, numite alveole pulmonare.
Alveola pulmonară este unitatea structurală și funcțională a plămânului.
Între sacii pulmonari se află un țesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au
mușchi. Suprafața lor este acoperită de două foițe, numite pleure. Una este
lipită de plămân, cealaltă de peretele intern al cavității toracice. Între ele
se află o cavitate foarte subțire, în care se gaseste o pelicula de lichid.
Plămânii sunt foarte bine vascularizați de arterele și venele pulmonare.
Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică și
însoțesc bronhiile până la sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care
se continuă cu capilarele. Acestea se deschid în venule care înconjoară
sacii, însoțesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele pulmonare
(câte două de fiecare plămân) și ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în
final, în atriul stâng. Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de
saci pulmonari. Suprafața acestora este foarte mare datorită alveolelor, a
căror suprafață totală atinge 200 m pătrați. Astfel, sângele și aerul se
găsesc în contact pe o mare suprafață. Ele sunt separate doar de pereții
foarte subțiri ai alveolelor și ai capilarelor.
Georgiana a remarcat ca respirația pulmonara cuprinde două faze:
pătrunderea aerului în plămâni (inspirația) si eliminarea aerului din plămâni
(expirația), care durează mai mult decât inspirația. Respirațiile normale
sunt acte reflexe involuntare. Plămânii, neavând mușchi, urmează pasiv
mișcările cutiei toracice. În timpul inspirației, volumul cutiei toracice
crește datorită contracției mușchilor respiratori: diafragma se contractă
și coboară, mușchii intercostali trag coastele și le ridică. Mișcarea
coastelor împinge sternul înainte, iar plămânii se umplu cu aer. În momentul
expirației, mușchii se relaxează, iar plămânii isi micsoreaza volumul odata
cu cel al cutiei toracice,eliminand aerul.Inspirația este, deci, faza activă a
respirației, iar expirația este faza pasiva.
Presiunea intra-pulmonara scade sub cea atmosferica si aerul
intra in plamani.Incetarea contractiei muschilor respiratori face
ca diametrele cutiei toracice sa revina la dimensiunile anterioare
si aerul sa paraseasca plamanii. Deci, expiratia este un act pasiv.
Cu fiecare inspiratie obisnuita patrunde in plamani un volum de aer
de aproximativ 500 ml. Acelasi volum de aer paraseste plamanul
prin expiratie. Acesta e aerul respirator curent.
Corespunde unui volum curent de 500 ml si unor frecvente medii
de 12 - 16 respiratii/ minut, se numeste minut-volum respirator
sau debitul respirator de repaus si depinde de doi parametri: de
amplitudine si de frecventa miscarilor respiratorii.Frecventa
respiratorie reprezinta numarul ciclurilor
respiratorii(inspiratie,expiratie) pe minut.
unde: p este presiunea, F este forța normală,
A este suprafața.
Astfel în plămâni, aerul pierde oxigen, se îmbogățește în dioxid de carbon și
vapori de apă. Schimburile de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare,
unde sângele și aerul se găsesc în contact pe o mare suprafață. Dioxidul de
carbon din sânge traversează pereții capilarelor și pereții alveolelor, de
unde va fi eliminat prin expirație. Oxigenul din aerul ajuns în alveole în urma
inspirației traversează pereții acestora, pereții capilarelor și ajunge în
sânge, care îl transportă la organe. Schimbul de gaze la nivelul pulmonar are
loc întotdeauna în acest fel, datorită diferențelor de presiune a acestor
gaze în plămâni și sânge.
Daca pana acum am prezentat sistemul respirator al unui om
sanatos,in continuare vi-l vom prezenta pe cel al unui fumator,care
este mult mai predispus la cancer pulmonar si la alte boli.
Daca sunteti fumator si prezentati
doua sau mai multe din urmatoarele
simptome ar fi bine sa consultati
medicul:
Infecţii pulmonare repetate care nu
răspund la antibiotice în decurs de trei
săptămâni;
Creşterea intensităţii tusei;
Creşterea cantităţii de flegmă/spută pe
care o produceţi;
Spută de culoare sângerie;
Pierderea vocii, deşi gâtul pare sănătos;
Greutate în respiraţie;
Dureri în piept;
Umflături faciale şi/sau în gât;
Pierdere în greutate / oboseală
inexplicabilă.
Efectele fumatului asupra sistemului respirator includ:
- iritatia traheii si a laringelui
- reduce functionarii plamanilor si cauzarea insuficientei respiratorii
datorita umflarii si limitarii areajului plamanilor
- cauzeaza mucozitate excesiva in pasajele plamanilor
- incapacitatea plamanilor de a curata si elimina substantele otravitoare se
transforma in iritatii ale plamanilor
Efectele fumului de tigara asupra sistemului circulator includ:
- cresterea tensiunii arteriale si rata batailor inimii
- strangerea vaselor de sange rezultand o scadere a temperaturii corpului
- mai putin sange oxigenat in corp
- sange aglutinant care este predispus la coagulare
- vatamarea liniilor arteriale contribuind la artroscleroza (depuneri de
grasime pe peretii arteriali)
- cresterea riscului de infarct datorita blocajelor in circulatia sangelui
Pneumonia,o boală cu denumirea
populară aprinderea de
plămâni,poate avea o formă acută
sau cronică (de durată) ce se
manifestă prin inflamația căilor
pulmonare sau a țesutului pulmonar.
Pneumonia lobară/alveolară cu un debut acut cu febră, tuse, frisoane,
valorile sanguine (VSH crescut, leucocitotă), fiind produse de Pneumococi
(Streptococcus pneumoniae), ca și de Stafilococi sau Klebsiella, Pseudomonas
și Proteus.
Pneumonia interstițială apare insidios, febră mai redusă, frecvent poate fi
însoțită de cefalee și dureri ale articulațiilor, germenii cauzali fiind
Chlamidii, Rickettsii, Micoplasme și bacterii din grupa Legionella.
Astmul bronșic este o boală inflamatorie cronică a
căilor respiratorii pe fondul unei hiperreactivități bronșice
preexistente, care se manifestă prin episoade recurente de
obstrucție bronșică (prin inflamație bronșică,
bronhoconstricție și hipersecreție de mucus), reversibilă
(spontan sau sub tratament), cu limitarea fluxului de aer care
pătrunde în plămâni.
Factorii declansatori ai crizei de astm sunt:
- aer rece si uscat;
- efort fizic;
- fumul de tigara (inclusiv cel din expunerea pasiva);
- poluarea;
- stresul;
- infectii ale cailor respiratorii (guturai, gripa).
Tratamentul astmului consta in:
- evitarea inhalarii de alergeni
- tratamentul inflamatiei bronsice
- tratamentul spasmului bronsic.
In practica, evitarea alergenilor consta mai ales in inlaturarea animalelor care
provoaca reactii alergice, folosirea unei huse pentru saltea precum si alte masuri
pentru reducerea cantitatii de praf in camera.
Iata doi pasi simpli pentru primul ajutor
Datorita schimbului de gaze realizat la nivelul membranei alveolocapilare, Autobuzul nostru Magic a patruns in sistemul circulator.
Vasele de sânge
Vasele de sânge mari (artere, vene), mici (capilare) sau
intermediare (arteriole, venule), străbat întreg corpul,
transportând prin ele substanţe esenţiale pentru viaţă. După
conţinutul sângelui în gaze precum şi în alte substanţe, circulaţia
are două componente majore, una arterială şi cealaltă venoasă.
Circulatia arterială
Arterele sunt canale mari prin care circulă sângele de la inimă
spre tesuturi. Aorta este vasul principal ce pleacă din ventriculul
stâng al inimii , ramificându-se apoi în derivatii cu calibrul din ce în
ce mai mic (arteriole, capilare). Arterele si arteriolele pornite din
aortă descriu circulatia arterială mare. Artera pulmonară, pleacă
din ventriculul drept si transportă sânge venos spre plămâni, fiind
componenta arterială principală a circulatiei mici .
Arterele si mai ales arteriolele, sub influenta impulsurilor
nervoase primite prin nervii simpatici, se dilată sau se contractă
schimbând debitul sanguin. Modificările de calibru, influentează
debitul irigatiei tisulare, după nevoile organismului. Din acest motiv,
aceste canale, au fost numite „ecluze de irigatie“.
Circulaţia venoasă
În cadrul sistemului circulator, sângele este adus înapoi, la inimă, prin
componenta venoasă. De la ţesuturi prin capilare, sângele revine la cord prin
venule, care unindu-se se captează în vene. Vena cavă superioară şi vena
cavă inferioară, sunt canalele care colectând tot sângele venos al circulaţiei
mari, se deschid în atriul drept.
Circulaţia venoasă reprezintă un transport sanguin de întoarcere, care se
realizează mai greoi, în primul rând din cauza că, in afara părţii superioare a
corpului, se desfăşoară împotriva gravitaţiei. Factorii cei mai importanţi
care asigură desfăşurarea optimă a circulaţiei venoase sunt: respiraţia,
contracţiile ventriculare, contracţiile musculaturii scheletice ale
membrelor inferioare şi pulsaţiile arterelor. Inspiraţia pulmonară
realizează o aspiraţie a sângelui venos spre cord, mai ales în venele mari,
deoarece se creează o presiune intratoracică negativă. Totodată, inspiraţia
profundă, exercită o presiune asupra organelor abdominale, prin
intermediul diafragmei, presiune care se transmite venelor. Se poate
conchide deci, că respiraţia corectă şi efortul fizic moderat au efecte
dintre cele mai favorabile asupra circulaţiei venoase.
Inima ,mentinuta in conditii fiziologice ,in
afara organismului isi continua activitatea
prin functionare spontana,repetitiva,cu
caracter ritmic,numit automatism.Suportul
morfologic al automatismului este sistemul
excito-conductor al inimii sau tesutul
nodal.Activitatea este continuata timp de 30
de minute.
Inima este situata in cavitatea
toracica,intre cei doi plamani,avand varful
orientat spre partea stanga.
Este un organ musculos si cavitar,iar
peretele sau este format din 3 straturi
concentrice:la interior-endocard,median-miocard
si catre exterior-epicard.
Deasupra epicardului exista pericardul,care
are structura similara pleurei.
Pericardul este tunica externa a inimii - o
seroasa care cuprinde, ca si pleura, doua foi : una
viscerala, care acopera miocardul, si alta
parietala, care vine in contact cu organele din
vecinatate.Intre cele doua foi se afla cavitatea
pericardiaca.
Miocardul este format din tesut muscular striat de tip cardiac.
Miocardul atrial este mai subtire comparativ cu cel ventricular,deoarece la nivelul atriilor
activitatea este mai redusa,iar la nivelul ventriculilor,miocardul ventriculului stang este mai gros
comparativ cu cel al ventriculului drept,pentru ca cel drept trimite sange doar catre plamani,pe
cand cel stang trimite catre intreg corpul.
In profunzimea miocardului exista tesutul excitoconductor nodal care constituie
miocardul embrionar si are rolul de a asigura automatismul inimii.
Tesutul nodal este format din: nodul sino-atrial,situat la nivelul atriului drept,in imediata
vecinatate a orificiului de varsare a venelor cave;nodul atrioventricular,situat in septul
atrioventricular;fasciculul His,situat in septul interventricular,acesta ramificandu-se la nivelul
ventriculilor,unde formeaza reteaua Purkinje.
Inima prezinta 2 tipuri de valvule:atrioventriculare-situate intre atriul si ventriculul de
pe aceeasi parte si prinse de peretii inimii prin cordaje,fiind numite valvula bicuspida(situata in
partea stanga si avand 2 cordaje)si valvula tricuspida(situata in partea dreapta,avand 3
cordaje);si valvulele sigmoide/semilunare-care au aspect de cuib de randunica si sunt situate la
baza arterelor care pleaca de la inima.
Rolul valvulelor este acela de a permite trecerea sangelui dintr-un compartiment in altul si
de a impiedica intoarcerea sangelui in segmentul din care a plecat.
Endocardul sau tunica interna captuseste
interiorul inimii, iar pliurile sale formeaza
aparatele valvulare.
Numeroase lichide, printre care se număra şi sangele, se
deplasează în sus de la sine dacă se găsesc într-un tub
subţire (capilar). Acest fenomen este cunoscut sub
denumirea de efect al capilarităţii. Honoratius Fabry a
cercetat în 1650 fenomenul amintit şi a constatat ca
înălţimea la care ajunge lichidul este invers proporţională
cu diametrul tubului în care se găseşte. Acest fenomen se
produce datorită tensiunii superficiale ridicate care se
înregistrează în cazul a numeroase lichide.
Zgomotele inimii sunt produse de:
-modificarea vitezei de curgere a sangelui
-modificarea vitezei consecutive ale valvelor atrioventriculare si sigmoide.
In mod obisnuit se disting doua zgomote cardiace principale:
-zgomotul sistolic
-zgomotul diastolic
Miocardul are urmatoarele proprietati functionale:
- automatismul (cronotropismul) – inima se contracta datorita unor impulsuri produse in ea
insasi
- conductibilitatea (dromotropismul)- impulsul pornit din nodulul sino-atrial este condus prin
atrii la nodulul atrio-ventricular, iar de aici prin reteaua Purkinje la ventriculi
- excitabilitatea (batmotropismul)- functie a membranei fibrelor miocardice conditionata de
polarizarea sa electrica
- contractilitatea (inotropismul) – proprietatea miocardului de a-si scurta lungimea la o
excitatie
- tonicitatea (tonotropismul) – starea de semicontractie care se pastreaza si in diastola
(proprietate intrinseca a miocardului). Cu fiecare bataie a inimii se descarca impulsuri
electrice slabe ce pot fi masurate si inregistrate prin metoda electrocardiografica.
Inregistrarea obtinuta poarta denumirea de electrocardiograma.
Descrierea traseului a fost posibila datorita sangelui,care ne-a
condus prin tot sistemul circulator.
Sângele este un ţesut lichid, compus dintr-o parte lichidă
(plasmă -55%) şi una solidă (elemente figurate -45%), care circulă întrun sistem închis (sistemul circulator). Faţă de alte ţesuturi, celulele
sângelui nu sunt imobilizate, ci ele "plutesc" într-un lichid vâscos
(plasma). Datorită acestui fapt, sângele este un ţesut mobil care
reuşeşte să se strecoare în toate părţile corpului.
Rolul sângelui este acela de a asigura:
- transportul diferitelor substanţe spre locul lor de destinaţie; ţesuturi şi
celule (substanţe nutritive, produşi intermediari, enzime, hormoni, etc.),
- respiraţia tisulară (transportul oxigenului dinspre plămâni spre celule şi a
dioxidului de carbon dinspre celule spre plămâni),
- epurarea organismului (descărcarea din mediul intern, prin organele de
eliminare, mai ales prin rinichi, a produşilor de dezasimilaţie şi a toxinelor),
- transformarea unor substanţe (prin enzimele pe care le conţine şi mai
ales prin transportul compuşilor spre ficat),
- imunitatea organismului (prin anticorpii pe care îi conţine),
- repartizarea şi reglarea căldurii în organism,
- menţinerea constantă a echilibrului acido-bazic şi a balanţei hidrice,
- reconstrucţii organice, acolo unde este necesar.
Deşi sângele se reconstituie în permanenţă, compoziţia sa rămâne aproape
invariabil constantă. Acest echilibru funcţional, poartă denumirea de
homeostază. Homeostaza este controlată şi dirijată de către sistemul
neuro-endocrin cu participarea organelor hematoformatoare - pe de-o
parte şi a unor aparate (respirator, excretor) - pe de altă parte. Astfel,
prin analize de laborator, se pot determina valorile multor elemente
circulante, care în mod normal trebuie să rămână relativ constante, ca:
- glicemia (nivelul glucozei din sânge),
- nivelul lipidelor (lipide totale, trigliceride, colesterol) din sânge,
- nivelul proteinelor din sânge şi raportul dintre albumine şi globuline
- valoarea unor minerale (fier, calciu, magneziu, sodiu, etc.).
Plasma
Plasma este componenta lichidă, lipsită de elemente figurate, atât a
sângelui, cât şi al altor fluide din corp.Plasma sângelui este un lichid gălbui,
uşor vâscos. Ea trebuie închipuită ca un lichid "gros" în care se află în
suspensie diferite organite (elementele figurate). Plasma conţine: apă
(90%), săruri minerale, proteine,lipide, substanţe intermediare, hormoni,
anticorpi, glucide. Această componentă reprezintă 55% din volumul total al
sângelui. Datorită compoziţiei chimice a plasmei, sângele reuşeşte să
neutralizeze o serie de acizi care sunt produşi fără încetare de către
ţesuturi.
Lăsată liberă, plasma coagulează. Cheagul care se formează are o culoare
albicioasă şi conţine multă fibrină. În timpul coagulării, fibrinogenul se
transformă în fibrină, componentă insolubilă. Fibrinogenul are o consistenţă
vâscoasă, şi prezintă proprietatea de a se alipi de pereţii vaselor de sânge
rănite, oprind hemoragia.
Dacă din plasmă se exclud proteinele de coagulare, rezultă serul.
Elementele figurate
Elementele figurate , reprezintă partea solidă a sângelui
(45% din volumul acestuia), fiind reprezentate, după cum
se poate vedea în tabelul de mai jos, prin 3 categorii de
celule: eritrocite, leucocite şi trombocite. Dintre aceste
elemente, doar leucocitele sunt celule adevărate
(prezintă nuclei şi metabolism activ).
Sângele unui adult conţine aproximativ 30.000 de
miliarde de globule roşii şi 50 de miliarde de globule albe
(Alexis Carrel).
Varicele
În situatia în care venele nu mai asigura o circulatie corespunzatoare a
sângelui, se pot dilata, dând nastere la veritabile "lacuri" de sânge. Când
sunt situate superficial, aceste vene devin vizibile, dilatate si produc
adesea simptome caracteristice - oboseala, senzatia de greutate sau
durere în membrul respectiv. În cazurile severe, varicele se pot rupe, sau
pot da nastere la leziuni ulcerate, deschise, la suprafata pielii. Localizarea
cea mai frecventa a varicelor este la nivelul membrelor inferioare, la gambe
si coapse. Varicele pot aparea atât la femei cât si la barbati la orice vârsta,
însa cel mai frecvent afecteaza femeile în perioada când au copii si mai
tarziu.
Boala varicoasa poate avea numeroase cauze:
factori genetici (cca 90%),sarcina,obezitatea,statul prelungit în
picioare,eforturi fizice intense (culturism,haltere),sporturi cu opriri şi porniri
bruste (atletism, tenis),fumatul (afectează microcirculatia),alimentaţia bogată în
grăsimi, abuzul de cafea şi de alcool.,epilarea cu ceară fierbinte,folosirea în
exces a saunei,baile fierbinti (vasodilatatia cauzată de căldură favorizează
degradarea peretului venos),expunerea îndelungată la soare,tocurile înalte şi
pantofii stramti,folosirea pe timp indelungat a anticonceptionalelor (efectul lor
iritant duce deseori la tromboflebite)
Ateroscleroza
Este o combinaţie de modificări ale tunicii interne a arterelor, constând
în depuneri de grăsimi ce se însoţesc de o reacţie fibroasă , depuneri de calciu şi
progresiv ulcerarea ateromului.
Astfel, se produc stenoze progresive ale arterelor, iar prin ulcerarea
plăcilor eteromatoase este favorizată coagularea = tromboză (astuparea vaselor).
Simptomele sunt diferite după localizare. Factori de risc: predispoziţia genetică,
hiperlipemia, diabetul, hipertensiunea arterială, tutun, obezitate.
Tratament: Dieta: scăderea aportului de grăsimi de origine animală;
din grăsimile ingerate (30% din raţia calorică), două treimi să fie de origine
vegetală. Evitarea zaharurilor ce duc, de asemenea, la creşterea lipidelor
sanguine. Medicaţia hipocolesterolemiantă: Heparina s.c. acţiune de scurtă
durată, Clofibrat, Acid nicotinic (Vit. PP), dextrotironina etc. Terapia
naturistă recomandă : infuzie de păducel (50 g flori uscate la 1 litru de apă), 3
căni pe zi: vâsc (15 g frunze proaspete la 1 litru apă), se bea într-o zi; decoct
de anghinare.
Asa da
Asa nu
Hipertensiunea arteriala este impartita in patru stadii:
- (usoara) - tensiunea sistolica intre 140-159 mm col Hg si/sau tensiunea
diastolica intre 90-99 mm col Hg
- (moderata) - tensiunea sistolica intre 160-179 mm col Hg si/sau tensiunea
diastolica intre 100-109 mm col Hg
- (severa) - tensiunea sistolica >180 mm col Hg si/sau tensiunea diastolica
>110 mm col Hg
Hipertensiunea arteriala poate afecta multe organe, inclusiv creierul,
ochii, inima si rinichii, la fel ca si arterele din intreg corpul. In cazul
persoanelor cu hipertensiune nediagnosticata sau tratata incorect, riscul de a
face infarcte miocardice, accidente vasculare cerebrale, insuficienta renala
sau posibilitatea de a orbi, este mai mare.
Hipertensiunea arteriala poate determina simptome ca:
- cefalee (dureri de cap)
- oboseala
- acufene (tiuituri in urechi)
- scotoame (vedere cu puncte galbene)
- ameteli
Modalitatile de prevenire a hipertensiunii arteriale includ:
- efectuarea regulata de exercitii fizice (de exemplu, aerobic)
- limitarea consumului de bauturi alcoolice si sare
- dieta bogata in legume si fructe si saraca in grasimi saturate
- evitarea fumatului
- mentinerea unei greutati corporale normale.
Este foarte important sa fie modificati, pe cat posibil, factorii de risc ai
bolii coronariene. In plus de masurile de mai sus, ar mai trebui:
- abandonat fumatul
- reducerea nivelului crescut de LDL colesterol ("colesterolul rau")
- cresterea nivelului de HDL colesterol ("colesterolul bun")
Medicamentele antihipertensive includ urmatoarele clase de
medicamente:
- beta blocante
- diuretice
- inhibitorii enzimei de conversie a angiontensinei
- blocantele receptorilor de angiotensina
- blocantele canalelor de calciu
- alfa blocantele
Persoanele care sufera concomitent de diabet zaharat, boli renale sau
boli cardiovasculare, necesita un tratament mai agresiv, deoarece riscul
dezvoltarii de complicatii, datorita hipertensiunii arteriale, este mai
mare.
Dupa ce am adunat toate informatiile legate de
calatoria noastra prin sistemul respirator si circulator
am parasit corpul datorita faptului ca persoana in
organismul careia am “hoinarit” a suferit un
accident,taindu-se la deget.Astfel am iesit odata cu
sangele impreuna cu Autobuzul nostru Magic,fiind
multumiti de realizarea noastra.

similar documents